Se povestește ca într-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit sa facă o călătorie într-o țară îndepărtata, aflata peste mari și tari.
In drumul sau a întâlnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Si-a amintit pentru tot restul vieții de unul dintre acestea.
Era dimineața când a zărit în depărtare turnurile unei cetăți. Pana sa ajungă în apropierea ei se făcuse deja prânzul, și cum în partea dreapta a drumului se afla un cimitir îngrijit, cu pomi umbroși și flori frumos parfumate, omul s-a hotărât sa facă un scurt popas.
Pășind către o banca pe care o zărise în apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trăit sase ani, trei luni și patru zile”… “A trăit unsprezece ani, doua luni și cinci zile”… “A trăit trei ani, patru luni și patru zile”… “A trăit noua ani, opt luni și doua zile”…
S-a întristat crezând ca nimerise într-un cimitir pentru copii, și unul dintre locuitorii cetății l-a văzut și a întrebat:
-De ce ești atât de trist, ai pe cineva din familie îngropat aici? Mama, tatăl poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt îngropați numai copii!
-Nu… doar ca, vezi… noi când ne naștem primim fiecare câte un carnețel. La început țin socoteala părintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data când ne-am bucurat și pentru cât timp… iar când unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurându-se… și asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ați petrecut bucurându-va…??
-Da, pentru noi doar asta contează!
Dacă ar fi fost sa ai un astfel de carnețel, tu câți ani, câte luni și câte zile crezi ca ai fi adunat în el pana acum?
Oricâta bucurie ați adunat și ați dăruit pana acum, va doresc sa trăiți… pana la adânci bătrânețe!